Regatul celor Două Sicilii
Regatul celor Două Sicilii (în napolitană Regno d’’e Doje Sicilie, în siciliană Regnu dî Dui Sicili, în italiană Regno delle Due Sicilie) a fost cel mai mare și mai bogat stat italian dinainte de unificarea Italiei. El a existat până în 1860, când a fost anexat de Principatul Piemontului (denumit oficial Regatul Sardiniei), noul stat rezultat fiind denumit Regatul Italiei începând cu 1861.
| Regatul celor Două Sicilii | |||||
| Regatul celor două Sicilii | |||||
| Regno delle Due Sicilie (it) Regno d’’e Doje Sicilie (nap) Regnu dî Dui Sicili (scn) | |||||
| |||||
| |||||
| Imn național | |||||
|---|---|---|---|---|---|
| Inno al Rè (Imn Regelui) | |||||
 Regatul celor Două Sicilii (în verde). | |||||
| Capitală | Napoli | ||||
| Limbă | italiană (oficială), siciliană, napolitană | ||||
| Religie | catolicism | ||||
| Guvernare | |||||
| Formă de guvernare | Monarhie | ||||
| re di Napoli e Sicilia[*] | |||||
| - 1816-25 | Ferdinand I | ||||
| - 1859–61 | Francisc al II-lea | ||||
| Istorie | |||||
| Fondare | 1816 | ||||
| Unificarea Italiei | |||||
| Date statistice | |||||
| Suprafață | |||||
| - 1860 | 111.900 km² | ||||
| Populație | |||||
| - 1860 | 8.703.000 loc. | ||||
| Densitate | 77,8 loc./km² | ||||
| Economie | |||||
| Monedă | Q15256289[*] | ||||
Modifică date / text  | |||||
Regatul se întindea în sudul Peninsulei Italice și în insula Sicilia. Era format din teritorii din două foste regate care au avut o istorie comună: Regatul Neapolelui, format din partea sudică a peninsulei și Regatul Siciliei de pe insula Sicilia.
Repere ale istoriei Regatului celor Două Sicilii
modificareÎnființarea Regatului celor Două Sicilii
modificareRegatul celor Două Sicilii a rezultat din unirea Regatului Siciliei cu Regatul Neapolelui (denumit Regatul Siciliei Peninsulare), de către regele Alfonso al V-lea al Aragonului în 1442. Cele două fuseseră separate din 1282. La moartea regelui Alfonso în 1458, regatul s-a împărțit între fratele acestuia, Ioan al II-lea al Aragonului, care a păstrat Sicilia, și fiul său nelegitim Ferdinand, care a devenit rege al Neapolelui.
În 1501 regele Ferdinand al II-lea al Aragonului, fiul lui Ioan al II-lea, a cucerit Neapole și a reunificat cele două regate sub autoritatea coroanei Spaniei. Titlul de „Rege al Siciliei și al celor Două Coaste ale Strâmtorii” a fost purtat de regii Spaniei până la Războiul Succesiunii Spaniole. La capătul acestui război, tratatul de la Utrecht (1713) a dat Sicilia ducelui de Savoia, până când tratatul de la Rastatt din 1714 a lăsat Neapole împăratului Carol al VI-lea. În 1720 împăratul și Savoia au schimbat Sicilia pentru Sardinia, reunificând Neapole cu Sicilia.
În 1734 ducele Carol de Parma, fiul lui Filip al V-lea al Spaniei, a luat coroana siciliană de la Austria și a devenit Carol al VII-lea și al V-lea, dând Parma fratelui său mai mic, Filip. În 1754 el a devenit rege al Spaniei și a lăsat Sicilia și Neapole fiului său mai mic, care a domnit sub numele de Ferdinand al III-lea al Siciliei și al IV-lea al Neapolelui, după care s-a încoronat ca Ferdinand I al celor Două Sicilii. În afara unei întreruperi în timpul lui Napoleon, Regatul celor Două Sicilii a rămas în familia Bourbon (Bourbon Duo-Sicilie) până în 1860.
Perioada napoleoniană
modificareNapoleon Bonaparte a capturat Neapole în ianuarie 1799, în numele Republicii Franceze, și a proclamat Republica Partenopeană. Regele Ferdinand a plecat din Neapole în Sicilia până în luna iunie a acelui an. În 1806, Bonaparte, devenit între timp împărat, l-a detronat din nou pe regele Ferdinand și l-a numit pe fratele său, Joseph Bonaparte, rege al Neapolelui. În Edictul de la Bayonne din 1808, Napoleon l-a mutat pe Joseph în Spania și și-a numit cumnatul, Joachim Murat, rege al celor Două Sicilii, deși el a controlat doar porțiunea continentală a regatului.[1][2] În această perioadă napoleoniană, regele Ferdinand a continuat să domnească în Sicilia, capitala regatului mutându-se provizoriu la Palermo.
Restaurația și sfârșitul regatului
modificareRegele Ferdinand I a fost restaurat pe tron prin congresul de la Viena din 1815. El a încheiat un concordat cu Statele Papale, care anterior revendicau acest teritoriu.[3]
Deși au existat unele revolte în insula Sicilia împotriva lui Ferdinand al II-lea, sfârșitul regatului a survenit în urma Expediției celor O Mie din 1861, condusă de Garibaldi cu ajutorul regatului Piemont-Sardinia condus de dinastia de Savoia. Expediția a avut ca rezultat o serie de înfrângeri ale armatelor siciliene în fața trupelor din ce în ce mai numeroase ale lui Garibaldi. După căderea orașului Palermo și a Siciliei, el a debarcat în Calabria și a avansat spre Napoli, în timp ce piemontezii invadau regatul dinspre Marche. Ultimele bătălii au fost cea de la Volturnus (1860) și asediul Gaetei, unde regele Francisc al II-lea se adăpostise, în așteptarea unui ajutor francez care nu a mai sosit. Ultimele orașe care au rezistat expediției lui Garibaldi au fost Messina (care a capitulat la 13 martie 1861) și Civitella del Tronto (care a capitulat la 20 martie 1861). Regatul celor Două Sicilii a fost dizolvat și anexat de noul regat al Italiei, înființat în același an.
Geografie
modificareDepartamente
modificareRegatul cuprindea 14 departamente. Treisprezece se aflau în Peninsula Italică; insula Sicilia avea statut administrativ special, fiind administrată de la Palermo („al doilea oraș” al regatului). Ea era văzută ca având un statut deosebit, mai important decât o provincie continentală.
În 1860, după ce cele Două Sicilii au fost cucerite de Regatul Sardiniei, departamentele au devenit provincii după adoptarea legii Rattazzi.
|
|
* Orașul Benevento a fost inclus oficial în acest departament, dar a fost ocupat de Statul Papal și considerat enclavă a acestuia.
Referințe culturale legate de Regatul celor Două Sicilii
modificare- Campania de cucerire a regatului, precum și perioada imediat următoare sunt descrise magistral, deși subiectiv, în romanul Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa [4], urmărind destinul unui nobil sicilian, Prințul Fabrizio Salina. Sub masca ficțiunii romanești, scriitorul surprinde atmosfera de dolce farniente din preajma campaniei garibaldiene: Prințul Salina, deși un aristocrat de marcă al regatului, nu sprijină regimul Bourbonilor-Două Sicilii, și acceptă fără comentariu faptul că nepotul lui, Prințul Tancredi Falconieri, se alătură lui Garibaldi, „pentru ca să nu fim potcoviți cu vreo republică” [5]. Mai apoi, la vânătoare, el acceptă de asemenea cu seninătate când hăitașul lui, Don Ciccio, îi spune că a votat împotriva anexării Regatului la Regatul Sardiniei [6], deși rezultatele referendumului arătau că toți locuitorii Donnafugatei au votat pentru alipire.
- În schița Conu Leonida față cu reacțiunea, Caragiale descrie cu umor ecoul avut de campania lui Garibaldi asupra conului Leonida, funcționar pensionar bucureștean de la 1880 [7]: „Galibardi: om, o dată și jumătate!... De ce a băgat el în răcori, gândești, pe toți împărații [8] și pe Papa de la Roma...”
Vezi și
modificareNote
modificare- ^ en Colletta, Pietro. History of the Kingdom of Naples (1858). University of Michigan.
- ^ en „The Battle of Tolentino > Joachim Murat”. Tolentino815.it. . Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ it Blanch, L. Luigi de' Medici come uomo di stato e amministratore. Archivio Storico per le Province Napoletane.
- ^ Lampedusa, Giuseppe Tomasi di (). Ghepardul. București: Humanitas, Colecția: Literatură și Memorialistică, traducerea: Tașcu Gheorghiu. ISBN 973-50-0378-3.
- ^ Ghepardul, primul capitol.
- ^ Ghepardul, capitolul „Donnafugata”
- ^ anul apariției schiței
- ^ conul Leonida se referă, foarte probabil, la ultimul suveran al regatului celor Două Sicilii, regele Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii