Wikipedia

Istorie orală

Istoria orală este disciplina care se ocupă cu colectarea și studierea informațiilor istorice despre indivizi, familii, evenimente importante sau viața de zi cu zi, obținute prin înregistrarea pe casete audio sau casete video sau prin transcrierea unor interviuri planificate. Aceste interviuri sunt realizate cu persoane care au participat sau au observat evenimente din trecut și ale căror amintiri și percepții asupra acestora trebuie păstrate ca o înregistrare auditivă pentru generațiile viitoare. Istoria orală se străduiește să obțină informații din perspective diferite și cele mai multe dintre acestea nu pot fi găsite în sursele scrise. Termenul de istorie orală se referă, de asemenea, la informațiile adunate în acest mod și la o lucrare scrisă (publicată sau nepublicată) bazată pe astfel de date, adesea păstrate în arhive și biblioteci mari.[1][2][3][4] Cunoștințele obținute prin intermediulor surselor de istorie orală sunt unice prin faptul că împărtășesc perspectiva tacită, gândurile, opiniile și înțelegerea intervievatului în forma sa primară.[5]

Un voluntar al Evergreen Protective Association care înregistrează momente de istorie orală la Greater Rosemont History Day.

Acest termen este folosit uneori într-un sens mai general cu referire la orice informație despre evenimentele din trecut pe care martorii le-au relatat oricui altcuiva,[6][7] dar istoricii profesioniști consideră de obicei că aceasta este o tradiție orală. Cu toate acestea, după cum explică Columbia Encyclopedia:[1]

Privire generală

modificare

Istoria orală a devenit o mișcare internațională în cercetarea istorică.[8][9] Acest lucru a fost atribuit parțial dezvoltării tehnologiei informației, care a permis unei metode complet orale să contribuie la cercetare, în principal prin utilizarea mărturiilor personale colectate într-o mare varietate de spații publice.[9] De exemplu, istoricii orali au descoperit posibilitățile nesfârșite de a posta date și informații pe Internet, făcându-le astfel ușor accesibile cercetătorilor, profesorilor și persoanelor interesate.[10] Răspândirea informațiilor a întărit viabilitatea istoriei orale, deoarece noile moduri de transmitere au permis istoriei să părăsească rafturile arhivelor și să ajungă la o comunitate mai numeroasă.[10]

Istoricii orali din diferite țări au abordat culegerea, analiza și diseminarea istoriei orale în diferite moduri. Există mai multe modalități de a crea istoria orală și de a efectua studiul acesteia chiar și în contexte naționale particulare.

Potrivit Columbia Encyclopedia⁠(d):[1] accesibilitatea tot mai mare a casetofoanelor în anii 1960 și 1970 a condus la documentarea orală a mișcărilor și protestelor acelei epoci. Ulterior, istoria orală a devenit din ce în ce mai mult o disciplină respectată în multe colegii și universități. Unii istorici orali au început să țină cont acum în cercetările lor de gradul de subiectivitate al amintirilor intervievaților, datorită cercetărilor de la sfârșitul secolului al XX-lea ale istoricului italian Alessandro Portelli⁠(d) și colegilor săi.

Istoriile orale sunt folosite, de asemenea, în numeroase comunități pentru a documenta experiențele supraviețuitorilor unor tragedii colective. După Holocaust, a apărut o tradiție bogată de istorie orală, în special a supraviețuitorilor evrei. Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite ale Americii are o arhivă extinsă ce conține peste 70.000 de interviuri de istorie orală.[11] Există, de asemenea, mai multe organizații care au ca scop în mod special colectarea și conservarea mărturiilor orale ale supraviețuitorilor.[12][13] Istoria orală ca disciplină științifică are bariere de acces destul de joase, deci poate deveni accesibilă persoanelor obișnuite. În cartea sa Doing Oral History, Donald Ritchie⁠(d) a scris că „istoria orală are loc atât pentru savanți, cât și pentru profani. Cu o pregătire rezonabilă... oricine poate realiza o istorie orală utilizabilă.”[14] Acest aspect este semnificativ mai ales în cazuri precum Holocaustul, în care supraviețuitorii s-ar putea simți mai puțin confortabil să-și spună povestea unui jurnalist decât unui istoric sau unui membru al familiei.

În Statele Unite ale Americii, există mai multe organizații dedicate istoriei orale care nu sunt afiliate universităților sau unor institute specifice. StoryCorps⁠(d) este una dintre cele mai cunoscute dintre acestea: urmând modelul Federal Writers' Project⁠(d) creat în cadrul programului agenției Works Progress Administration⁠(d), misiunea StoryCorps este înregistrarea mărturiilor americanilor din toate categoriile sociale.[15] În contrast cu tradiția academică a istoriei orale, subiecții StoryCorps sunt intervievați de oameni pe care îi cunosc. Există o serie de inițiative StoryCorps care au vizat populații sau probleme specifice, urmând tradiția folosirii istoriei orale ca metodă de amplificare a vocilor care ar putea altfel să fie marginalizate.

Dezvoltarea bazelor de date digitale cu instrumentele lor de căutare a textului este unul dintre aspectele importante ale istoriografiei orale bazate pe tehnologie. Acestea au facilitat colectarea și diseminarea istoriei orale, deoarece accesul la milioane de documente la nivel național și internațional poate fi instantaneu.[16]

Institute de cercetare

modificare

În 1948, Allan Nevins⁠(d), un profesor de istorie americană de la Universitatea Columbia, a înființat Biroul de Cercetare a Istoriei Orale de la Universitatea Columbia (Columbia Oral History Research Office), cunoscut acum sub numele de Centrul Columbia pentru Cercetarea Istoriei Orale (Columbia Center for Oral History Research),[17] care avea misiunea de a înregistra, transcrie și păstra interviurile de istorie orală. Biroul de Istorie Orală Regională (Regional Oral History Office) a fost fondat în 1954 ca o divizie a Bibliotecii Bancroft a Universității Berkeley.[18] În 1967, cercetătorii americani de istorie orală au fondat Asociația de Istorie Orală (Oral History Association), iar cercetătorii britanici au fondat Societatea de Istorie Orală (Oral History Society) în 1969. În 1981, Mansel G. Blackford, istoric de afaceri la Ohio State University⁠(d), a susținut că istoria orală era un instrument util pentru a scrie istoria fuziunilor corporative.[19] Mai recent, Harvard Business School⁠(d) a lansat proiectul Creating Emerging Markets, care „explorează evoluția leadership-ului în afaceri în Africa, Asia și America Latină în cursul ultimelor decenii” prin istorie orală. „În esență se află interviurile, multe înregistrate video, realizate de membrii Școlii cu lideri sau foști lideri ai firmelor și ONG-urilor care au avut un impact major asupra societăților și întreprinderilor lor de pe trei continente.”[20] Există acum numeroase organizații naționale și o Asociație Internațională de Istorie Orală (International Oral History Association), care organizează ateliere și conferințe și publică buletine informative și reviste dedicate teoriilor și practicilor istoriei orale. Colecțiile specializate de istorie orală conțin uneori arhive de interes global larg răspândit; un exemplu este Biblioteca Lewis Walpole din Farmington, Connecticut⁠(d), un departament al Bibliotecii Universitare Yale.[21][22]

Argumente pro și contra

modificare

Atunci când se utilizează istoria orală ca material sursă, există mai multe aspecte care trebuie luate în considerare. Este posibil ca persoana intervievată să nu-și amintească cu acuratețe informațiile faptice, cum ar fi numele sau datele, și poate exagera. Pentru a evita acest lucru, intervievatorii pot efectua o cercetare amănunțită înainte de interviu și pot formula întrebări în scopul clarificării. Există, de asemenea, o noțiune preconcepută că istoria orală este mai puțin demnă de încredere decât înregistrările scrise. Materialele sursă scrise diferă în funcție de modul de prezentare al informațiilor și pot folosi surse suplimentare de informare. Sursele de istorie orală identifică elemente intangibile, cum ar fi atmosfera locului, dezvăluie caracterul participanților și clarifică unele aspecte deja prezentate în materialele tipărite. Istoria orală poate indica, de asemenea, stilul de viață, dialectul și terminologia, precum și unele obiceiuri care ar putea să nu mai fie în uz. Istoria orală de succes aduce îmbunătățiri istoriei scrise.[23]

Vorbitorii de sex masculin mai în vârstă din comunitățile rurale, care și-au petrecut întreaga viață acolo și care de obicei nu au continuat studiile după vârsta de 14 ani, sunt suprareprezentați în unele materiale de istorie orală.[24]

Transcriere

modificare

Transcrierea datelor obținute este în mod evident benefică, iar intențiile de utilizare viitoare a transcripturilor determină în mare măsură modul în care va fi transcris interviul. Întrucât proiectele de istorie orală, de regulă, nu implică angajarea unui transcriptor profesionist, caracteristicile „aberante”, cum ar fi trăsăturile dialectale și repetițiile superflue, pot fi neutralizate și eliminate pentru ca transcrierile să devină mai accesibile cititorilor obișnuiți care nu sunt obișnuiți cu astfel de „aberații”; adică este posibil ca transcrierile să nu reflecte complet declarațiile originale, reale ale intervievaților.[24]

Organizații

modificare

Istorici orali notabili

modificare

Proiecte notabile de istorie orală

modificare
  • Born in Slavery: Slave Narratives from the Federal Writers' Project, 1936 to 1938, Biblioteca Congresului. O selecție de relatări la persoana I ale unor oameni care au fost sclavi în Statele Unite ale Americii.
  • Civil Rights History Project, Biblioteca Congresului. O colecție de interviuri cu oameni care au participat la lupta pentru drepturile civile în cursul și după anii 1960.
  • Memory of Nations, Post Bellum. O colecție de mărturii ale oamenilor din întreaga Europă care au povestit despre viața sub regimurile totalitare din secolul XX-lea.
  • Veterans History Project, Biblioteca Congresului. O colecție de mărturii personale ale veteranilor americani începând de la Primul Război Mondial (1914) până la Războiul din Irak (2011).

Note

modificare
  1. ^ a b c oral history. (n.d.) The Columbia Electronic Encyclopedia®. (2013). Accesat la 12 martie 2018 de la https://encyclopedia2.thefreedictionary.com/oral+history
  2. ^ „Definition of oral history from the Online Dictionary for Library and Information Science”. 
  3. ^ „oral history”. The American Heritage Dictionary of the English Language (ed. 5th). Boston: Houghton Mifflin Harcourt. 
  4. ^ „oral history”. Lexico⁠(d) UK English Dictionary. Oxford University Press. Arhivat din original la . 
  5. ^ Nkala, Gugulethu Shamaine; David, Rodreck (). „Oral History Sources as Learning Materials: A Case Study of The National University of Science and Technology”. Oral History Journal of South Africa. 3 (2): 82. doi:10.25159/2309-5792/340. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ „Definition of oral history from the Macmillan Dictionary”. 
  7. ^ „Definition of oral history from the Cambridge Advanced Learner's Dictionary”. 
  8. ^ Miroslav, Vanek (). Around the Globe: Rethinking Oral History with Its Protagonists. Prague: Karolinum Press. p. 109. ISBN 9788024622262. 
  9. ^ a b Perks, Robert; Thomson, Alistair (). The Oral History Reader. London: Psychology Press. p. 357. ISBN 978-0203435960. 
  10. ^ a b Ritchie, Donald (). Doing Oral History. New York: Oxford University Press. pp. 246. ISBN 978-0195154337. 
  11. ^ „Collections Search - United States Holocaust Memorial Museum Search Results”. collections.ushmm.org (în engleză). Accesat în . 
  12. ^ „Oral Histories Project: Holocaust Survivors - The Foundation - NCRA”. www.ncra.org. Arhivat din original la . Accesat în . 
  13. ^ „Oral Histories - JFCS Holocaust Center of SF”. JFCS Holocaust Center of SF (în engleză). Accesat în . 
  14. ^ Ritchie, Donald (). Doing Oral History. United States of America: Oxford University Press. 
  15. ^ „StoryCorps, An Oral History of America”. NPR.org (în engleză). Accesat în . 
  16. ^ Hesse-Biber, Sharlene; Leavy, Patricia (). Handbook of Emergent Methods. New York: The Guilford Press. pp. 224. ISBN 9781593851477. 
  17. ^ „Oral History Archives at Columbia | Columbia University Libraries”. 
  18. ^ „About the Regional Oral History Office”. Regional Oral History Office. 
  19. ^ Blackford, Mansel (). „The Merger Process: An Inside Look by Oral History”. Business and Economic History. 10: 57–59. JSTOR 23702531. 
  20. ^ „Creating Emerging Markets”. Harvard Business School. 
  21. ^ „History of the Library | Lewis Walpole Library”. walpole.library.yale.edu (în engleză). Accesat în . 
  22. ^ „Welcome | Lewis Walpole Library”. walpole.library.yale.edu (în engleză). Accesat în . 
  23. ^ Pfaff, E. Oral History. Wilson Library Bulletin; May 1980, Vol. 54, p568-571.
  24. ^ a b Susanne Wagner (). „Gender in English pronouns: Myth and reality” (PDF). Albert-Ludwigs-Universität Freiburg. 

Lectură suplimentară

modificare
  • Charlton, Thomas L.; Myers, Lois E.; Sharpless, Rebecca, ed. (). History of Oral History: Foundations and Methodology. AltaMira Press. ISBN 978-0-7591-0230-9. 
  • Cruikshank, Julie. „Do Glaciers Listen? Local Knowledge, Colonial Encounters, & Social Imagination”. UBC Press, 2005. ISBN: 0-7748-1187-0
  • Doel, Ronald E. „Oral History of American Science: a Forty-year Review”. History of Science 2003 41(4): 349–378. ISSN 0073-2753 0073-2753
  • Feldstein, Mark. „Kissing Cousins: Journalism and Oral History”. Oral History Review 2004 31(1): 1-22. ISSN 0094-0798 0094-0798
  • Grele, Ronald J. „Oral history”, în Kelly Boyd, ed. (). Encyclopedia of Historians and Historical Writing vol 2. Taylor & Francis. pp. 881–83. ISBN 9781884964336. . Taylor & Francis. pp. 881–83. ISBN: 9781884964336
  • Grele, Ronald J. et al. Envelopes of Sound: The Art of Oral History Praeger Publishers, 1991
  • Hill, Iris Tillman. „Community Stories: a Curriculum for High School Students”. Magazine of History 2004 18(2): 43–45. ISSN 0882-228X 0882-228X
  • Hoopes, James. Oral History: An Introduction for Students U of North Carolina Press, 1979.
  • Kelin, Daniel, II. To Feel as Our Ancestors Did: Collecting and Performing Oral Histories. Heinemann, 2005. 200 pp.
  • Launius, Roger D. „'We Can Lick Gravity, but Sometimes the Paperwork Is Overwhelming': NASA, Oral History, and the Contemporary Past”. Oral History Review 2003 30(2): 111–128. ISSN 0094-0798 0094-0798
  • Leavy, Patricia (). Oral History: Understanding Qualitative Research. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-539509-9. 
  • Merolla, D. and Turin, M. Searching for Sharing: Heritage and Multimedia in Africa Open Book Publishers, 2017. doi:10.11647/OBP.0111
  • Naison, Mark. „The Bronx African American History Project”. OAH Newsletter 2005 33(3): 1, 14. ISSN 1059-1125 1059-1125
  • Ritchie, Donald A. Doing Oral History. Oxford, England: Oxford University Press, 2014.
  • Ritchie, Donald A. (). The Oxford Handbook of Oral History. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-533955-0. 
  • Sommer, Barbara W.; Quinlan, Mary Kay (). The Oral History Manual (ed. 2). AltaMira Press. ISBN 978-0-7591-1157-8. 
  • Sinclair, Donna și Kopp, Peter. „Voices of Oregon: Twenty-five Years of Professional Oral History at the Oregon Historical Society”. Oregon Historical Quarterly 2002 103(2): 250–263. ISSN 0030-4727 0030-4727
  • Stokes, Cynthia (). Like It Was: A Complete Guide to Writing Oral History. Teachers & Writers Collaborative⁠(d). ISBN 978-0-915924-12-7. 
  • Tomes, Nancy. „Oral History In The History Of Medicine”. Journal of American History 1991 78(2): 607–617. ISSN 0021-8723 0021-8723
  • Vansina, Jan. Oral Tradition as History (University of Wisconsin Press, 1985), focus on Africa
  • Vilanova, Mercedes. „International Oral History”. History Workshop Journal (1995), nr. 39, pp. 67–70 in JSTOR; by a leader of the Oral History movement in Spain

Legături externe

modificare

Al Doilea Război Mondial

modificare

Războiul din Vietnam

modificare

Organizații

modificare

Tehnic

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Istorie_orală&oldid=15981560
  NODES
admin 1
Association 4
COMMUNITY 2
INTERN 7
Note 2
Project 14