Tratatul Antarcticii

Prezență online
Tratatul Antarcticii

Semnat	1 decembrie 1959
Intrat în vigoare	23 iunie 1961
Depozitar	Guvernul Statelor Unite ale Americii
Limbă	limba engleză limba franceză limba germană limba rusă
site web oficial
Antarctic Treaty la Wikisource
Modifică date / text

Tratatul Antarcticii, împreună cu o serie de alte tratate colaterale, reglementează relațiile internaționale în raport cu Antarctida, singurul continent de pe Pământ fără populație umană băștinașă. În acest tratat, Antarctica este definită ca fiind tot uscatul, împreună cu banchizele aflate la sud de paralela de 60° latitudine sudică. Tratatul, care a intrat în vigoare în 1961 fiind semnat în total de 47 de țări, face din Antarctica o rezervație științifică, stabilește libertatea de cercetare științifică și interzice activitățile militare pe continent. Tratatul a fost primul acord de control al armamentului semnat în timpul Războiului Rece. Sediul Secretariatului Tratatului Antarcticii se află la Buenos Aires, Argentina, începând cu luna septembrie 2004.^[1]

Stipulări și semnare

Tratatul principal a fost deschis pentru semnare la 1 decembrie 1959, și a intrat oficial în vigoare la 23 iunie 1961.^[2] Primii semnatari au fost cele 12 țări active în Antarctica în timpul Anului Geofizic Internațional 1957–1958 și care au acceptat invitația Statelor Unite la conferința la care acesta a fost negociat. Cele 12 țări aveau interese semnificative în Antarctica la acea vreme: Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franța, Japonia, Noua Zeelandă, Norvegia, Africa de Sud, Uniunea Sovietică, Regatul Unit și Statele Unite. Aceste țări înființaseră peste 50 de stații antarctic pentru AGI.

Articolele Tratatului Antarcticii

Obiectivul principal al tratatului este cel de a asigura în interesul întregii omeniri că Antarctica va continua să fie pentru totdeauna utilizată exclusiv în scopuri pașnice și că nu va deveni scena sau obiectul discordiei internaționale. Tratatul interzice orice măsură de natură militară, dar nu și prezența personalului militar.

Articolul 1: Aria va fi utilizată exclusiv în scopuri pașnice; activitățile militare, cum ar fi testarea de arme, sunt interzise, iar personalul și echipamentele militare pot fi utilizate numai în scop de cercetare științifică sau în alte scopuri pașnice;
Articolul 2: Libertatea de cooperare și cercetare științifică va continua;
Articolul 3: Libertatea schimbului de informații și personal în cooperare cu Națiunile Unite și cu alte agenții internaționale;
Articolul 4: Tratatul nu recunoaște, nu contestă și nu stabilește revendicări privind suveranitatea teritorială; cât timp tratatul este în vigoare, nu se vor ridica noi revendicări teritoriale;
Articolul 5: Tratatul interzice exploziile nucleare și deversarea de deșeuri radioactive;
Articolul 6: Tratatul acoperă tot uscatul și banchizele de gheață aflate la sud de paralela de 60 de grade latitudine sudică, nu însă și apele înconjurătoare;
Articolul 7: Statele semnatare cu statut de observator au liber acces inclusiv la observații aeriene asupra oricărei zone și pot inspecta orice stație, instalație și echipament; trebuie să se dea notificări în avans pentru orice activități și pentru introducerea de personal militar;
Articolul 8: Permite fiecărui stat să aibă jurisdicție asupra propriilor observatori și cercetători;
Articolul 9: Între statele membre au loc întâlniri consultative frecvente;
Articolul 10: Toate statele semnatare vor descuraja activitățile desfășurate în Antarctica, contrare tratatului, ale oricărei țări
Articolul 11: Toate disputele vor fi rezolvate pe cale pașnică de părțile implicate sau, în cazuri extreme, de Curtea Internațională de Justiție;
Articolele 12, 13, 14: Tratează respectarea, interpretarea și amendarea tratatului de către statele semnatare.

Alte acorduri

Plic din 1959 ce comemorează deschiderea oficiului poștal Wilkes din Teritoriul Antarctic Australian.

Printre alte acorduri — circa 200 de recomandări adoptate la ședințele consultative ale tratatului și ratificate de guverne — se numără:

Măsuri pentru Conservarea Faunei și Florei Antarctice (1964) (intrat în vigoare în 1982)
Convenția pentru Conservarea Focilor Antarctice (1972)
Convenția pentru Conservarea Resurselor Vii Marine din Antarctica (1980)
Convenția privind Reglementarea Activităților în domeniul Resurselor Minerale din Antarctica (semnat în 1988, neintrat în vigoare)
Protocolul de Protecția Mediului pe lângă Tratatul Antarcticii a fost semnat la 4 octombrie 1991 și a intrat în vigoare la 14 ianuarie 1998; acest acord împiedică dezvoltarea și asigură protecția mediului antarctic prin cinci anexe dedicate poluării marine, faunei și florei, evaluărilor de impact ecologic, gestionării deșeurilor, respectiv zonelor protejate. El interzice orice activitate legată de resursele minerale cu excepția celor științifice. O a șasea anexă — privind responsabilității în cazul urgențelor ecologice — a fost adoptată în 2005 dar nu a intrat încă în vigoare.

State membre

semnatare, consultative, cu revendicări teritoriale

semnatare, consultative, fără revendicări teritoriale, dar care și-au rezervat dreptul de a ridica astfel de revendicări

semnatare, consultative

semnatare, aderate

non-signatory

În 2007, existau 46 de state membre ale tratatului: 28 consultative și 18 care doar au aderat. Printre membrii consultativi se numără cele șapte țări care au revendicat teritorii din Antarctica,(fapt care încalcă articolul 4 din tratat). Cele 21 de state fără revendicări fie nu recunosc revendicările celorlalte, fie nu s-au pronunțat.

Statele membre ale tratatului sunt cele din lista de mai jos.

Țară ^[3]	Semnatarii inițiali	Consultative	Aderare
Argentina (revendicare)*	23 iunie 1961
Australia (revendicare)	23 iunie 1961
Austria			25 august 1987
Belarus			27 decembrie 2006
Belgia	26 iulie 1960
Brazilia		12 septembrie 1983	16 mai 1975
Bulgaria		25 mai 1998	11 septembrie 1978
Canada			4 mai 1988
Chile (revendicare)*	23 iunie 1961
China		7 octombrie 1985	8 iunie 1983
Columbia			31 ianuarie 1989
Cuba			16 august 1984
Cehia (ca Cehoslovacia)			14 iunie 1962
Danemarca			20 mai 1965
Ecuador		19 noiembrie 1990	15 septembrie 1987
Estonia			17 mai 2001
Finlanda		9 octobrie 1989	15 mai 1984
Franța (revendicare)	16 septembrie 1960
Germania (revendicare) (din 1945) Germania de Est		3 martie 1981 5 octombrie 1987	5 februarie 1979 19 noiembrie 1974
Grecia			8 ianuarie 1987
Guatemala			31 iulie 1991
Ungaria			27 ianuarie 1984
India		12 septembrie 1983	19 august 1983
Italia		5 octombrie 1987	18 martie 1981
Japonia	4 august 1960
Monaco			30 mai 2008
Țările de Jos		19 noiembrie 1990	30 martie 1967
Noua Zeelandă (revendicare)	1 noiembrie 1960
Coreea de Nord			21 ianuarie 1987
Norvegia (revendicare)	24 august 1960
Papua Noua Guinee			16 martie 1981
Peru		9 octombrie 1989	10 aprilie 1981
Polonia		29 iulie 1977	8 iunie 1961
România			15 septembrie 1971
Rusia (ca URSS)**	2 noiembrie 1960
Slovacia (ca Cehoslovacia)			14 iunie 1962
Africa de Sud^[4]	21 iunie 1960
Coreea de Sud		9 octombrie 1989	28 noiembrie 1986
Spania		21 septembrie 1988	31 martie 1982
Suedia		21 septembrie 1988	24 martie 1984
Elveția			15 noiembrie 1990
Turcia			25 ianuarie 1996
Ucraina		27 mai 2004	28 octombrie 1992
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei (revendicare)*	31 mai 1960
Statele Unite ale Americii**	18 august 1960
Uruguay		7 octombrie 1985	11 ianuarie 1980
Venezuela			24 mai 1999