obicei

română

Etimologie

Din bulgară обичай (običaj).

Pronunție

• AFI: /o.bi'ʧej/

Substantiv

Declinarea substantivului obicei
n.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	obicei	obiceiuri
Articulat	obiceiul	obiceiurile
Genitiv-Dativ	obiceiului	obiceiurilor
Vocativ	obiceiule	obiceiurilor

1. deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț.
2. deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunități omenești; datină, tradiție, uzanță, uz, rânduială.
3. (înv.) lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție; cutumă.

Cuvinte compuse

• obiceiul pământului

Locuțiuni

• (loc.adv.) De obicei = de regulă, în mod obișnuit, în genere.
• (loc.vb.) A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obișnui.

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online